Eu sunt Toader al lui Sâmedru, dintr-un sat așezat între două dealuri, unde oamenii se cunosc după mers, după tuse și după câinele care le latră la poartă. N-am fost om cu multă carte. Am făcut șapte clase și după aceea m-a luat tata la câmp. Dar am văzut destule la viața mea. Unele lucruri se uită. Altele rămân în tine ca urma fierului încins în lemn.
Așa mi-a rămas mie ziua de Foca.
Pe la noi, Foca se ținea după Sântilie și după Ilie Pălie, în luna lui Cuptor, când pământul se făcea tare ca blidul ars, iar iarba se frângea între degete. Babele ziceau că Pălie aprinde focul, iar Foca suflă în el până ajunge pârjol. Nu știu de unde știau ele toate astea. Le auziseră de la mamele lor, iar mamele lor de la alte femei bătrâne, de când lumea.
În ziua aceea nu se cosea. Nu se făceau căpițe. Nu se umbla la cuptor mai mult decât trebuia. Nu se bătea fierul și nu se ardea gunoiul din fundul ogrăzii. Oamenii își vedeau de vite, puneau apă la păsări, stăteau la umbră și lăsau treaba pe altă zi.
A ține Foca însemna să ai cumpătare.
Să nu te pui de-a curmezișul cu focul, cu arșița și cu vremea rea.
Mama mea se scula de dimineață, mătura tinda și prispa, apoi acoperea jarul din vatră cu cenușă. Lăsa numai atât cât să încălzească mâncarea. După aceea se așeza pe laviță, cu mâinile în poală.
„Astăzi nu lucrăm, măi băiete”, îmi spunea.
Eu râdeam.
„De ce, mamă? Vine Foca să ne numere brazdele?”
Ea se uita la mine lung.
„Nu lua în râs ce n-ai apucat să pricepi.”
Pe atunci eram tânăr. Aveam brațe bune, spate drept și minte puțină. Credeam că omul harnic trebuie să muncească în fiecare zi. Mi se părea rușine să stau degeaba când fânul era cosit pe jumătate, iar norii se strângeau către munte.
În anul acela aveam o bucată de fâneață la Coasta Morii. Iarba crescuse până la genunchi. Era uscată de soare și mirosea a cimbrișor. Cosiserăm aproape tot, dar mai rămăsese o limbă de pământ lângă mărăciniș.
În seara dinaintea zilei de Foca, tata mi-a spus să las coasa în cui.
„Mâine nu te duci nicăieri.”
„Se schimbă vremea”, i-am zis. „Dacă vine ploaia, pierdem fânul.”
Tata și-a scos pălăria și și-a șters fruntea cu mâneca.
„Fân mai facem. Șură mai ridicăm. Omul, dacă se duce, nu-l mai întorci.”
N-am ascultat.
Dimineața m-am trezit înaintea cocoșilor. Cerul era curat. Nu se mișca o frunză. Satul dormea cu porțile închise. Numai câte un câine mârâia prin ogradă.
Mi-am luat coasa, cutea și o traistă cu mămăligă rece. Am ieșit pe poartă tiptil, ca un hoț.
Mama m-a auzit.
A venit după mine desculță, cu basmaua desfăcută.
„Toadere, unde te duci?”
„Până la coastă.”
„Astăzi e Foca.”
„Lasă, mamă, că nu dau foc la lume. Cosesc o palmă de iarbă.”
S-a apropiat și m-a prins de braț.
„Nu te duce. Am visat noaptea trecută un cal negru care alerga prin fum.”
M-am smucit ușor.
„Visele sunt vise.”
„Și semnele sunt semne”, a zis ea.
Am plecat.
Pe drum m-am întâlnit cu moș Vasile, care stătea pe butuc la poartă. Avea o cămașă albă, largă, și o pălărie veche, roasă la boruri.
Când m-a văzut cu coasa pe umăr, a scuipat în țărână.
„Unde te duci cu unealta, nepoate?”
„La fân.”
„Azi?”
„Azi.”
Și-a făcut cruce.
„Măi băiete, Foca nu-i zi de coasă.”
„Moșule, mata crezi toate poveștile babelor.”
Bătrânul n-a râs.
„Eu cred ce-am văzut. Când eram copil, a ars jumătate de sat într-o zi ca asta. A pornit focul dintr-un stog și n-a mai stat până la pârâu.”
„Poate a aruncat cineva un muc de țigară.”
„Poate”, a zis el. „Dar tot în ziua de Foca l-a aruncat.”
Mi-am văzut de drum.
Când am ajuns la Coasta Morii, soarele abia trecuse de salcâmi. Am început să cosesc. Coasa mergea bine. Iarba cădea în brazde lungi. Mă simțeam mândru de mine. Mă gândeam că până la amiază termin tot și mă întorc înainte să afle tata.
După vreo două ceasuri, s-a ridicat un vânt dinspre miazăzi. Nu era vânt răcoros. Era cald și uscat. Venea în valuri. Ridica praful și-l purta peste câmp.
Păsările tăcuseră.
Nici greierii nu se mai auzeau.
M-am oprit o clipă și m-am uitat către sat. Deasupra caselor tremura văzduhul. Totul părea acoperit cu o pânză subțire.
Am scuipat în palme și am continuat.
La un moment dat, coasa a lovit o piatră ascunsă în iarbă. S-a auzit un clinchet scurt. Am văzut și o scânteie, cât un purice de mică.
N-am băgat de seamă.
Am mai făcut două brazde.
Apoi am simțit miros de fum.
La început am crezut că arde cineva vreascuri prin sat. M-am întors și am văzut, lângă piatra lovită, o limbă subțire de foc. Mică. Galbenă. Se târa prin iarba uscată.
Am dat cu piciorul peste ea.
Focul s-a stins într-un loc și s-a aprins în alte trei.
Am luat cămașa de pe mine și am început să lovesc flăcările. Vântul a venit mai tare. Într-o clipă, focul a sărit peste brazda cosită și s-a prins de mărăciniș.
Atunci m-a cuprins frica.
Nu frica aceea pe care o ai când auzi ceva prin pod. A fost o frică grea. Mi-a intrat în piept și mi-a tăiat răsuflarea.
Am început să strig.
„Foc! Săriți, oameni buni! Foc!”
Dar eram departe de case.
Flăcările au urcat prin mărăcini și au ajuns la gardul fâneței. Dincolo de gard era fânul nostru strâns cu o zi înainte. Șapte căpițe mari, îndesate bine.
Prima căpiță s-a aprins de la poale.
A trosnit.
Apoi focul s-a urcat în ea de parcă fusese turnat untdelemn. În câteva clipe, căpița s-a făcut pară.
Am fugit către ea și am încercat să trag fânul neaprins. O pală de vânt a întors flacăra spre mine. M-a prins pe mâna dreaptă și pe obraz.
Am simțit cum îmi fierbe pielea.
Am căzut și m-am rostogolit prin țărână. Cămașa cu care bătusem focul luase și ea jar. Am smuls-o și am aruncat-o.
Când m-am ridicat, toate căpițele ardeau.
Focul se îndrepta spre șopronul lui badea Ilie, unde ținea un car, niște unelte și doi saci de grâu. Mai jos era ograda noastră. Acolo se afla șura, pătulul și grajdul.
Am alergat către sat cât m-au ținut picioarele.
Nu mai simțeam arsura. Nu mai simțeam pietrele. Strigam până mi se rupea glasul.
Primii au venit moș Vasile și feciorii lui. După ei au sosit tata, badea Ilie și alți oameni. Unii aveau sape. Alții târnăcoape, cofe și găleți.
Tata m-a văzut ars, dar nu m-a întrebat nimic.
„La grajd”, a strigat el. „Scoateți vitele!”
Focul coborâse cu vântul. A prins gardul nostru, apoi streașina șurii. Paiele de pe acoperiș au trosnit și au izbucnit deodată.
Mama alerga prin ogradă și striga numele fratelui meu mai mic, Petrică.
Petrică intrase în grajd să dezlege vaca.
Grinda de deasupra ușii ardea.
Am vrut să intru după el, dar tata m-a împins la o parte și s-a repezit înăuntru. A ieșit după câteva clipe cu băiatul în brațe. Petrică nu se mai mișca.
Atunci mi s-au tăiat genunchii.
Am crezut că a murit.
Mama a început să bocească. Tata l-a pus jos, lângă fântână. Moș Vasile i-a turnat apă pe față. Copilul a tușit. Apoi a tras aer în piept și a început să plângă.
N-am auzit în viața mea un sunet mai bun decât plânsul acela.
Petrică scăpase, dar avea capul spart și umărul zdrobit de o bucată de lemn. A stat multe săptămâni la pat. Umărul nu i s-a mai îndreptat niciodată de tot.
Până seara, oamenii au oprit focul la marginea grădinii. Șura noastră arsese. Pătulul arsese. Jumătate din acoperișul casei era dus. Pierdusem fânul, grâul, uneltele și aproape toate lemnele pentru iarnă.
Vaca a scăpat.
Calul s-a ales cu părul pârlit pe spinare.
Eu m-am ales cu mâna arsă și cu obrazul însemnat. Uite aici, lângă ureche, se vede și acum.
Dar rana cea mai grea n-a fost pe piele.
Când s-a lăsat seara, stăteam cu toții lângă fântână. Eram negri de fum. Mama îl ținea pe Petrică la piept. Tata privea șura care încă fumega.
M-am dus la el.
„Tată”, am zis.
N-a răspuns.
„Eu am aprins focul.”
S-a uitat la mine. Avea sprâncenele pârlite și o tăietură pe frunte.
Mă așteptam să mă lovească. Aș fi vrut să mă lovească. Poate mi-ar fi fost mai ușor.
Dar tata a spus numai atât:
„Ți-am zis că fân mai facem.”
După aceea s-a ridicat și s-a dus să pună apă peste tăciunii din șură.
Vorbele acelea m-au urmărit mai rău decât orice blestem.
În iarna care a venit, am dus-o greu. Am dormit înghesuiți într-o odaie, fiindcă plouase prin acoperiș. Am cumpărat fân pe datorie. Tata a vândut doi porci ca să plătească lemnul și meșterii. Mama a purtat aceeași pereche de opinci până li s-a rupt talpa.
Petrică se trezea noaptea și striga că arde grajdul.
Eu nu puteam să mă uit în ochii lui.
Au trecut mulți ani de atunci. Tata și mama s-au dus la cele veșnice. Petrică s-a însurat în satul vecin. Are copii mari. Umărul lui a rămas puțin mai jos, dar nu mi-a scos niciodată ochii cu ce s-a întâmplat.
Eu însă n-am uitat.
În fiecare an, când vine Foca, îmi pun uneltele la locul lor. Coasa stă în cui. Toporul rămâne lângă butuc. Nu aprind foc prin ogradă. Nu mă duc la câmp. Stau pe prispă, beau apă rece și mă uit la cer.
Unii tineri râd de mine.
„Moș Toadere, chiar crezi că vine Foca să dea foc?”
Le spun așa:
„Nu știu cine vine și cine nu vine. Dar știu că în luna lui Cuptor iarba se aprinde dintr-o scânteie. Știu că vântul nu te întreabă dacă ești pregătit. Știu că omul, când se crede mai deștept decât toți cei dinaintea lui, face câteodată o prostie de nu mai poate s-o îndrepte.”
Asta este Foca pentru mine.
Nu este numai o zi scrisă în calendar. Este ziua în care omul lasă unealta jos și își aduce aminte că nu poate stăpâni totul. Este o rânduială veche, făcută din frica de foc, din pățaniile oamenilor și din grija pentru casă.
Poți să-i spui credință.
Poți să-i spui obicei.
Poți să-i spui vorbă bătrânească.
Eu îi spun ziua în care trebuia să-mi ascult părinții.
Fiindcă, de multe ori, omul râde de o vorbă veche dimineața și o înțelege abia seara, când stă în fața unei șuri arse și nu mai are ce salva.